Copilul machiat strident
03 Mar 2010 2 comentarii
Melodia zilei:Heaven can wait, we’re only watching the skies
De la ce a pornit chestia asta? De cateva zile am un sentiment ciudat, cum ca mi-ar fi dor de cineva si abia in seara asta mi-am dat seama de cine. De mine. Da, mi-e dor de mine. Mi-e dor de versiunea mea de acum cativa ani, de copilul inocent si naiv care credea ca toata lumea e buna si ca viata este roz. Nu stiu daca ati vazut The portrait of Dorian Gray, dar la asta am sa fac referire. Numai ca eu nu am nevoie de un tablou ca sa vad cum arata sufletul meu. Sufletul meu este un copil machiat strident. Si am impresia ca sedinta la cosmetica nu s-a sfarsit nici pe departe. Fiecare experienta si-a lasat amprenta, vreun fost iubit care m-a inselat: stratul de fond de ten, o prietena care m-a dezamagit: un pic de rimel, o nedreptate: un pic de fard, un om care nu a stiut sa imi aprecieze munca: rujul etc. Consider experientele bune ca un fel de demachiant. Totusi exista o limita de machiaj care poate fi aplicat pe o fata, in cazul asta pe un suflet. Cred ca daca nu ne-am primi doza de demachiant, ne-am supraincarca si in cele din urma ne-am vesteji. Cu totii suntem niste copii machiati, mai mult sau mai putin. Ceea ce conteaza este demachiantul. Desi stiu ca din cauza machiajului pielea de pe fata imi imbatraneste si ca oricat demachiant as aplica, tot nu reusesc sa imi scot absolut tot machiajul, sper sa nu fiu tot timpul asa. Chiar si cand ma uit in oglinda propriu-zisa, nu vad decat un copil de 15-16 ani, de asta nu ma machiez prea des, macar in exterior sa ma vad ca inainte. Intr-un fel asta e un refuz catre maturizarea totala.
P.S: Am lipsit o buna bucata de vreme de pe blog pentru ca am avut multe chestii pe cap, nu am avut timp si nici chef. Cateva chestii as fi avut de scris, unele comice, altele triste sau doar sa ma plang in general de cate ceva. Dar am cam obosit, acus ma apuc de invatat pentru bac, mi-a picat si mie fisa ca timpul trece extrem de repede cand vrei sa stea pe loc.
